Adevarata cetate a DACILOR lângă Hațeg - prof. GLIGOR HAȘA

"Adevarata Sarmizegetusa este la Hateg-Subcetate!" o teorie la care subscriu și eu la fel ca și profesorul Glogor HAȘA.

Argumente:
1. Dacii aveu o organizare destul de ciudată pentru zilele noastre și anume: 

- aveau o zonă sacră unde locuiau preoții ce erau legătura conducătorilor militari cu zeitățile (având zone sacre, locuri ascunse in munți apropae de cer si cu vizibilitate la orzont mare in același timp cu accesul greu);
- orașele unde locuiau cetățenii simpli erau la bifurcații de drumuri comerciale și pe malul râurilor (apa era necesară vieții și animalelor). Aceste localități nu puteau fii situate in zone ascunse întrucât nu face sens;
- Administrația lui Traian dupa 106 e.n. de la Ulpia Traiana nu putea să fie construită prea departe față de perimetrele comerciale și sociale existente. Traian nu a construit un fort de apărare ci a construit o așezare administrativă cu tot inventarului unui CIVITAS. 
- Cred că este posibil ca metropolisul Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa să fi fost cetatea mare a DACILOR, iar in AVAL pe râu să fie o altă fortificație militară, pentru apărare, numită SUBCETATE (până in zilele noastre). În acest context lui TRAIAN nu i-a rămăs decât să consolideze vechea cetate și să distrugă elementele de identitate ale învinșilor.
Astfel putem explica ”viziunea clară” a lui Nicolae Densușianu (născut la Densuș, 10km de Subcetate) exprimată prin monumentala operă DACIA PREISTORICĂ. La acea vreme izvoarele istorice nescrise erau mai multe și mai limpezi decât după decapitarea de sovietici a intelectualității românești și a țărănimii instruite. 

Așadar redau textul parvenit prin e-mail: ”Cealalta poveste a capitalei lui Decebal

        O teorie indrazneata si neacceptata pana acum este sustinuta de scriitorul si profesorul devean Gligor Hasa: adevarata Sarmizegetusa Regia nu se afla la Gradistea, in Muntii Orastiei, ci la Subcetate, in Hateg. Pasionat cercetator al istoriei Tarii Hategului si a Ardealului, Gligor Hasa este posesorul unor informatii rare, despre antichitatea dacica si despre evul mediu romanesc, lucruri pe care nu le poti gasi in nici un manual de istorie. Un complex de inferioritate care ne-a fost indus cu samavolnicie a lasat colbul si uitarea sa se astearna peste trecut, dar nu implacabil, caci e suficient sa le sufle un om cu minte si inima. Gligor Hasa, de pilda. Un pasionat al istoriei, cu care am purtat o discutie fascinanta, despre "locurile albe" din istoria noastra, intr-o zi torida, de vara, in Deva, alaturi de statuia lui Decebal, realizata de celebrul sculptor Ion Jalea. Si, poate deloc intamplator, tocmai cand se implineau 100 de ani de la trecerea in lumea de dincolo a celui ce a sadit samanta "dacologiei" prin opera sa fulminanta, "Dacia preistorica": marele istoric roman, Nicolae Densusianu.

Un colonel pe urmele istoriei

        - Care sunt, domnule profesor Gligor Hasa, sursele pe baza carora v-ati construit dumneavoastra teoria conform careia adevarata Sarmizegetusa Regia ar fi la Hateg-Subcetate, si nu in Muntii Orastiei, cum se credea pana acum?

Profesorul Gligor Hasa

         - Cea mai importanta sursa a fost una "mijlocita" prin cunoasterea invatatorului Florescu din Hateg, un dascal adevarat, ce avea un cult pentru istorie. L-am cunoscut in 1970 si am intretinut cu el o stransa legatura multi ani, pana la moartea sa.

         Invatatorul il insotise pe colonelul topometrist Constantin Zagorit, in toate cele trei calatorii de cercetare pe care acesta le-a facut asupra cetatii de la Hateg-Subcetate, intre anii 1922-1938. In 1922, dupa Marea Unire, un batalion al regimentului de topografi militari, condus de generalul Papp, a primit misiunea sa faca un releveu topografic al principalelor zone ale Ardealului. Si asa, colonelul Zagorit a ajuns sa faca asta in zona tarii Hategului, la confluenta Streiului cu zona Padurenilor, si in zona Banatului deluros.  L-au suprins, de la inceput, pe colonelul Zagorit (era un militar cu o pregatire speciala, sef de promotie la Scoala Superioara de Razboi, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai reliefului Romaniei, specializat in modificarile artificiale ale terenului) - informatiile localnicilor si traditia orala a locului. Cu privirea sa experimentata, a vazut pantele dealului de la sud-est de orasul Hateg, descoperind urmele unei vechi cetati.

         Locul de la poale se numea, din vechime, Subcetate. Simpla asezare pe un defileu ce strajuia marele drum al Daciei antice, Orsova - Alba Iulia, la rascrucea cu drumul ce venea din Oltenia, din Valea Jiului, punct in care se intalnesc si potecile ce coborau din muntii dimprejur, nu-i lasa nici o indoiala ca se gaseste in fata necunoscutei capitale a regelui Decebal (Sarmizegetusa din Muntii Orastiei nu fusese inca explorata si, deci, nici numita ca atare).

Biserica reformata din Deva, unde este asezata piatra descoperita de Nicolae Iorga

         In conceptia sa, cetatea Sarmizegetusa nu e numai incinta fortificata, ci intregul deal, ca o prisma cu sectiunea dreptunghiulara, cu patru "umeri", trei varfuri si un mic platou. Cetatea e dispusa in panta, trei dintre culmi strajuind pe a patra, ultimul refugiu al combatantilor. Incinta fortificata i s-a parut colonelului "un maret cuib de vulturi", avea doua fierarii ce lucrau armele soldatilor si doua izvoare tainuite in inima dealului, pe valea Barandului si Valea Plesitei.

         Zagorit a realizat primele ridicari topografice si a facut primele patru harti ale dealului cetatii. A vazut cele cinci porti ale cetatii dacice, murii cetatii, care erau din val de pamant ars intarit cu palisade, cu sant de aparare la poale. Interesant este ca, pana astazi, pe acest val de pamant, nu creste vegetatie, decat muschi si licheni, atat de bine a fost ars.

         Pentru continuarea cercetarilor sale, care luasera un caracter particular, Zagorit a revenit pe teren in 1936 si in 1938, pe cont propriu. Zagorit si-a publicat ideile despre Sarmizegetusa intr-o revista cu caracter didactic, de la Ploiesti, si apoi intr-o carte, in 1937, "Sarmizegethusa, unde cred ca s-a gasit in adevar", pe care am descoperit-o si eu, printre resturile bibliotecii unui carturar hategan ce mi-au revenit dupa moartea sa.

Razboiul cetatilor 

          - De ce teoria lui Zagorit nu a fost acreditata in epoca?

         - Aparitia cartii lui Zagorit a iscat o polemica intre istorici. Constantin Daicoviciu, la vremea aceea tanar asistent universitar al celebrului profesor A. D. Teodorescu, respingea supozitia, desi profesorul Teodorescu insusi era inclinat sa creada ca mai multe si mai solide erau argumentele lui Zagorit, care aratau ca Subcetate ar putea fi adevarata Sarmizegetusa, pentru ca era la intretaierea a trei drumuri importante ce traversau Regatul Dac si la confluenta unor mari rauri.

         La randul sau, Daicoviciu sustinea, in urma sapaturilor facute in Muntii Orastiei (intre 1945-1953 s-au descoperit cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe si cetatea de la Gradistea) ca nu poate fi adevarat. Disputa dintre asistent si profesor a degenerat intr-o ura mocnita, care s-a stins cu moartea suspecta a profesorului (zice-se, muscat de o vipera cu corn), chiar in timpul unor sapaturi arheologice in cetatea Costesti, pe care le facea cu Daicoviciu.

Inscriptia care arata ca romanii din sec. XVI se revendicau din geto-daci

         Dupa ce acesta i-a luat locul, imediat, manuscrisele profesorului Teodorescu au disparut, cercetarile lui au fost date uitarii si niciodata dupa aceea, Daicoviciu nu l-a citat si nu l-a pomenit pe marele sau profesor. In schimb, odata cu instaurarea comunismului, el a devenit primul istoric intrat in gratiile lui Petru Groza si apoi ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind al treilea om in stat, ca putere, ca vicepresedinte al Consiliului de Stat, dupa Chivu Stoica.

        Pozitie din care a relansat polemica inceputa in 1938, atacandu-l furibund pe Zagorit si amenintandu-l, direct sau prin intermediari, sa nu mai publice nimic pe tema aceasta. Zagorit a murit prin anii '50, iar Constantin Daicoviciu, devenit si rector al Universitatii din Cluj si director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei, a girat, din aceasta pozitie, falsificarea istoriei, in acord cu interesele noului regim.

         Daicoviciu a slavizat istoria noastra din evul mediu timpuriu, lucru pe placul ocupatiei sovietice. Mostenirea lui s-a transmis la Hadrian Daicoviciu (care, din fericire, nu ii semana la caracter batranului sau) apoi altor istorici de la Cluj, care au transformat Muntii Orastiei in propria lor "feuda", din punct de vedere arheologic.

         Geograful grec Ptolemaios ne-a lasat o harta a lumii antice, intitulata "Tabula Peutingeriana", pe care se gasesc principalele localitati din Dacia. Aici apare si Sarmizegetusa. Dar coordonatele sale pe harta grecului, meridianul si paralela, indica locul Hateg-Subcetate.

Hateg, Tara Dacilor

         Atunci, urmasii de la Cluj ai lui Daicoviciu au modificat aceste coordonate, ca sa bata la 20 de kilometri mai departe, la Sarmizegetusa din Muntii Orastiei, anume ca sa se potriveasca teoriilor daicoviciste. In 1969, am fost prezent la o intalnire "Tineretul si istoria", de la cetatea Stanca-Costesti, si acolo cineva a deschis discutia despre Zagorit.

         Invatatorul Florescu era de fata, ca si colaborator al colonelului si continuator al ideilor lui, dar a fost direct amenintat de Constantin Daicoviciu, prezent si el, sa nu mai indrazneasca sa emita asemenea teorii. Teorii care contraziceau propriile lui descoperiri, pe baza carora isi scrisese cele mai importante carti si isi construise buna parte din cariera. La randul lor, discipolii lui Daicoviciu ii apara cu cerbicie opera, pentru ca si ei au scris "opera din opera", adapandu-se de la izvorul otravit.

Argumente

         - Care sunt argumentele care pledeaza pentru adevarata Sarmizegetusa la Subcetate?

         - Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe "consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren". Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.

         O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale.

         Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru).

         La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele. Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: "Capitala dacilor se spala in raul Sargetia").

Streiul, ascunzatoare pentru aurul dacilor 

         Ulterior, la sfarsitul anilor '40, cand au fost descoperite cetatile de la Gradistea si Costesti, Zagorit a argumentat din nou ca Sarmizegetusa Regia, a regelui Decebal, nu putea fi acolo, pentru ca: toate fortificatiile din muntii Orastiei au un perimetru restrans si n-ar fi putut adaposti o armata, darmite o capitala politico-administrativa; ele sunt prea retrase si prea inaccesibile pe timp de pace, puteau sluji doar de refugiu pe timp de razboi.

        In schimb, Sarmizegetusa de la Subcetate ocupa o pozitie intermediara intre Ulpia Traiana si cetatuile din Muntii Orastiei. Acest masiv deluros, sub forma de triunghi, este asezat la rascrucea a trei drumuri mari si a mai multor altor drumuri si poteci ce coboara din munti. Localizarea facuta de Constantin Zagorit rezuma functia strategica a zonei, functie despre care eminentul geograf militar, generalul Ianescu, se exprima cu entuziasm, dupa aflarea teoriei colegului topograf: "Constantin Zagorit a atasat cartii sale patru harti, dintre care una arata cum masivul deluros triunghiular de la Subcetate e impartit in patru compartimente, fiecare dintre ele putandu-se apara separat, dupa caderea celorlalte trei; fiecare reprezinta un punct de sprijin pentru apararea intregului masiv; primele trei apara compartimentul al patrulea, adica inima intregului; relieful e brazdat de valcele si vai, dintre care doua (Valea Barandului si Valea Plesitei) au izvoare care nu seaca; de la Sud la Nord si de la Vest la Est curg doua ape - Streiul si Farcadinul (Galbena), dintre care una poate fi cautata Sargetie."

Sant de aparare

         Zagorit insusi conchide, la finalul cartii sale: "Asezarea Sarmizegetusei la locul aratat va da o explicatie mai aproape de adevar ascunderii de catre Decebal a averilor sale in albia raului Sargetia, care in cazul de fata ar putea fi identificat prin raurile Strei sau Farcadin, care curg prin imediata apropiere". Or, cele doua mari comori descoperite in sec. al XVI-lea, obiecte de orfevrerie, sloiuri de aur si mii de cosoni, nu s-au gasit in Muntii Orastiei, ci in vadul Streiului, aici, la Subcetate - Orlea, de catre iobagii care carau pietris si de catre pescarii vlahi veniti cu lotca de sus, de pe Mures si de pe cursul superior al Streiului, dupa cum atesta doua surse, cronicarul austriac Martin Hochmeister si Gheorghe Sincai.

         Convingerea mea este ca vechea Sargetie este Streiul de astazi, care curge cotind spre nord, pentru a se varsa in Mures, pe langa adevarata Sarmizegetusa, astazi Subcetate. Ostenelile si jertfa personala a lui Zagorit au trecut in umbra tristetii, atunci cand Scoala de la Cluj, in frunte cu Daicoviciu, i-a pus pumnul in gura.

         Dar a lasat cu limba de moarte ca adevarata Sarmizegetusa de la Subcetate sa nu fie "scobacita" de oameni fara pricepere, ci sa fie protejat si "crutat sufletul acestui glorios si tainic monument, sfanta sfintelor neamului nostru". Aviz cautatorilor de comori, care au devalizat si au profanat toate cetatile dacice, manati de lacomia lor nesabuita. 

         - Cand ati capatat convingerea ca adevarata Sarmizegetusa este la Subcetate, v-ati putut face auzit glasul printre istorici?

         - Am incercat sa public convingerile mele in reviste de specialitate, dar nu am gasit prea mare ecou in timpul regimului comunist, si atunci le-am publicat sub forma romantata, in anii '70-'80, intr-un ciclu dacic, in romane istorice si povestiri inspirate de traditiile orale culese din zona si intemeiate pe o documentare solida.

          Cartile au fost foarte gustate de public, in epoca, si cred ca ar fi si acum, daca ar fi reeditate. "Comoara lui Decebal", "Sceptrul lui Decebal", "Razbunarea gemenilor", "Rabdarea pietrelor" si altele, sunt carti care mi-au adus si premii din partea Uniunii Scriitorilor din Romania, iar printre cei ce m-au indemnat sa scriu s-a aflat chiar Sanziana Pop (scriitoare, creatoarea revistei "Formula AS", despre care cred ca e mai citita astazi decat a fost "Universul" in perioada interbelica), si care a avut atunci, la inceputuri,incredere in destinul meu de scriitor.

         Respectul pentru fiinta nationala, pentru limba romana, pe care am predat-o de-a lungul carierei mele de dascal, impletita intotdeauna cu povestirile istorice si pentru istorie, l-am invatat de la dascalii mei din centrul spiritual al Transilvaniei, de la Blaj (eu fiind de loc de acolo), dascali care erau, in buna parte, mari profesori universitari, goniti din Cluj de regimul comunist si exilati prin tara, unii fiind si veterani de razboi, care luptasera contra rusilor.

Inscriptia de pe piatra de mormant 

- Documentandu-va pentru romanele dvs. istorice, ati gasit dovezi despre faptul ca romanii ar fi urmasi ai dacilor, neamul cel mai viteaz dintre traci?

Titus Blaj, calauza noastra la Sarmisegetusa – Subcetate

         - Da, exista asemenea dovezi. Una dintre ele, o piatra de mormant de la 1554, se afla adapostita in Biserica Reformata din Deva. Ea a fost descoperita de Nicolae Iorga in 1905 si a fost pusa de el insusi la loc ferit, ca sa nu se piarda. A gasit-o pe locul unui vechi cimitir, fiind pusa pe mormantul sotiei unui castelan al locului, Dominic Dobo (Dobo, nume dacic), si al pruncului lor, morti de ciuma.

         Inscriptia, in limba latina, atrage atentia inca de la inceput: "Cum regret Dacos montilasque Getas..." tradusa in: "Pe cand era stapan Dominic Dobo peste dacii si getii care locuiau in munti..." - facand referire la locuitorii din Muntii Poiana Rusca si, mai departe, in Muntii Zarand.

         Este un document epigrafic de o extraordinara importanta pentru istoriografia romaneasca, doveditoare a continuitatii romanilor ca urmasi ai daco-getilor, pana in secolul al XVI-lea. Nu stiu alt istoric, dupa Nicolae Iorga, sa se fi interesat de aceasta inscriptie. 

        - De cand dateaza, domnule profesor, pasiunea dvs pentru daci si pentru dacologie? De ce v-a atras subiectul acesta, care pare sa-i stinghereasca pe majoritatea istoricilor de azi?

        - Am fost un rebel vizavi de istorie, am avut un alt fel de a o invata, nu din manuale, ci din documentele cercetate si din izvoarele nescrise, din traditia orala.

         Am avut inca din anii de liceu sentimentul frustrant ca suntem pagubiti de un trecut glorios, pe care trebuia sa-l ascundem, ca suntem furati, in domeniul in care suntem si noi bogati, ca istoria noastra a fost rastalmacita, scrisa mereu de altii (mai ales de unguri si evrei), si foarte rar de romani.

         Ca s-au perpetuat neadevaruri strigatoare la cer despre noi, ca neam, intre neamurile lumii. As vrea ca descoperirea lui Zagorit sa intre in constiinta romanilor: am incredere mare, acum, in istoricii tineri de la Bucuresti. Iasul sta rau, Clujul aproape a disparut ca scoala istorica. Acum sper ca aceasta polemica sa resuscite interes din partea tinerilor istorici, iar cercetarile incepute de Zagorit sa se bucure de atentia cuvenita, sa nu aiba si acestea trista soarta a tablitelor de la Sinaia.

         De altfel, una dintre tablitele de la Sinaia infatiseaza o poarta falnica de cetate si conturul ei, ce se potriveste perfect cu conturul pentagonal al cetatii de la Subcetate. Cu aceasta tablita am si ilustrat, de altfel, cartea mea, editata anul trecut, intitulata "Hateg, adevarata Sarmizegetusa". Si pentru ca am ajuns aici, invit pe toti studentii si tinerii pasionati de istorie, dar si preocupati de demnitatea noastra ca neam, in 13 august 2011, la sesiunea cu tema "O provocare a istoriei: Placutele de la Sinaia", care va avea loc la Bucuresti, in sala Teatrului Odeon. Inscrierile se pot face la adresele:

"PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com" sau "mail@dacia.org".
***
Seara, pe cand soarele usturator asfintea, ne-am intors de la Deva in Hateg si-am urcat fara preget la Subcetate.

Piatra de sacrificiu (numita de localnici Patul Jidovilor) de la Sarmisegetusa - Subcetate

         Am luat drumul pieptis, printre ciresi salbatici si ceri (stejari) tineri, am mers pe culmea valului de pamant ars, acoperit de licheni si muschi, ce inconjura cetatea, am urmarit santul de aparare, intrerupt acolo unde padurea facea zid natural de aparare, am vazut locurile unde erau portile de intrare in cetate, mi-am intins privirea pana la Portile de Fier ale Transilvaniei - Muntii Poiana Rusca, ce albastreau in zare, am vazut apa Streiului, Sargetia sacra a dacilor, am pipait stanca de sacrificiu, sub forma unui cap de taur, roasa de apele ce se scurg, de mii de ani, la poalele ei (numita de localnici si Patul Jidovilor, "jidov" fiind aici numele dat uriasilor despre care abunda legendele in zona), am calcat pietrele de rau care fusesera urcate acolo pentru a alcatui fundatii de case, ori ulite.

         Dar incredibile au fost nu doar toate aceste privelisti, ci si faptul ca, odata ajunsa sus, nu am mai simtit nici un fel de oboseala a urcusului, ci o pace launtrica, o serenitate m-a cuprins, de parca eram in fata unui lucru maret si coplesitor, iar aerul parea atat de curat si de tare, ca parca ma hraneam cu el, prin fiecare celula.

         Nu as mai fi plecat de acolo. Tintuita parca in pamant, simteam cum energia buna a locului urca prin toate fibrele fiintei mele. (Geologia demonstreaza ca aceste structuri megalitice, menhire, vestigii ale unor culte pagane, erau plasate in zone de inalta intensitate a energiilor telurice; multe catedrale gotice au fost ulterior construite pe locul acestor vechi altare, din aceleasi considerente.)

         Am facut restul drumului aproape zburand, fara nici cel mai mic semn de efort, cu sufletul preaplin de senzatia ca in locul pe care tocmai calcasem, se zamislea puterea dacilor, care-i purta in batalii si-i facea sa fie mereu invingatori. Multumiri ghidului nostru, artistul plastic Titus Blaj din Hateg, un pasionat al istoriei locului, care ne-a confirmat ca toti cei pe care i-a insotit acolo, istorici, turisti ori simpli curiosi, au avut acelasi sentiment coplesitor, calcand pe un pamant sacru, pe istoria noastra ingropata in adanc, al carei glas urca spre noi, din strafunduri. Cred ca e vremea sa se faca, in sfarsit, auzit!”

Fotografii: DANIEL TRASNAI             PROF. GLIGOR HASA-DEVA

Bunul simț al omului sarac

Ieri, 20 august, am fost prin Țara Zărandului (APUSENI), mai precis prin Satul DupăPiatra . Peisajul mirobolant! Am intrat într-o cafenea (de sat) corp comun cu un punct alimentar. intru in vorba cu o doamnă ce servea la bar să mă informez de trasee. îmi zic hai să cumpăr ceva să fac vânzare. Plătesc prețul cerut și ”un leu” in plus. Merg spre mașină și după mine doamna de la BAR trece strada și im spune ”ați plătit masi mult și îmi intinde bancnota de leu. îi spun MULȚUMESC, dar era pentru dvs. PLEC IMPRESIONAT de bunul simț al omului sărac din TRANSILVANIA!!!

Evoluția transportului într-o singură generație, am trăit, îmi amintesc

Habanii/Huteritii din Transilvania

Conform Dicționarului explicativ al limbii române HABÁN, -Ă, habani, -e, s.m. și f. Membru al unei secte baptiste ai cărei adepți au emigrat și în Transilvania în secolul al XVI-lea. – Din germ. Habaner. 

Habanii (sau Fratii Huteriti) - Wikipedia, populatie de origine germanica, provin dintr-o ramură a protestantismului,  denumit ''anabaptisti'', reprezentand o secta crestina. Traiesc in comunitati religioase dupa reguli stricte,  familiile locuiesc laolalta, muncesc impreuna si gestioneaza averea tuturor in comun (nu exista avere personala). Sustin că un copil nu îşi poate alege religia, astfel că membrii comunităţii se botezeaza la maturitate. Vorbesc o varianta arhaica al unui dialect a limbii germane. In prezent traiesc in comunitati inchise (colonii) in SUA  si Canada.

Colonia este condusa exclusiv de barbati, femeile avand doar indatoriri casnice. Nu folosesc niciun fel de aparatura, fie ca e vorba de televizor, radio, telefoane, iar liderul coloniei face legea in comunitate: e si judecator si primar si preot. - See more at: http://stirile.rol.ro/colonia-huteritilor-oamenii-pierduti-in-timp-care-parca-traiesc-intr-o-alta-lume-858419.html#sthash.3n3oDck0.dpuf

colonii religioase

colonii religioase

Datorita persecuției elvețiene, inainte de formarea reala al acestei comunitati crestine, anabaptiștii au emigrat, in 1528 sosind în orașul Bratislava.

Din fata invazei turcilor habanii s-au refugiat și au format prima comunitate adevarata de anabaptisti in localitatea Mikulov (Nikolsburg) din Moravia, situata pe mosia familiei Kaunitz. Conducatorii Wiedemann Iacov și Ioan Hut și grupul  format din aproximativ 200 de adulti au votat pentru nefolosirea armelor si gestionarea comuna a averilor comunitatii, de atunci traind in comunitati izolate. 

O alta etapa a reprezentat aparitia tirolezului Jacob Hutter, în 1529, în Moravia el devenind conducatorul comunitatii. Acest concept de comunitate si noua orientare religioasa fiind impartasita treptat de multi oameni care traiau in regiunile de limbă germană, acestia aderand la comunitate, reprezentand diferite clase sociale (țărani, meșteșugari, artizani, intelectuali, cărturari). Astfel Jacob Hutter a fost recunoscut ca lider suprem și de aici provine denumirea de   huteriti sau frați. De la inceputuri ei au tinut o cronica (codexuri) a evenimentelor din comunitate și datorită acestui aspect se cunoaste istoria lor.

In 1534 comunitatea anabaptiștilor din Elveția, condus de John de Leiden din Münster a căzut, urmașii săi au fugit în Tirolul de Sud din Italia. Aceste grupuri  anabaptiste s-au infiltrat in Ungaria de unde s-au alăturat fraților huteriți din Moravia. Insa Jacob Hutter a fost capturat și in 25 februarie 1536 a fost condamnat la Innsbruck si dupa scurt timp a fost ars pe rug.

După moartea lui Jacob Hutter, in 1540, mai multe persoane din comunitate s-au mutat pe malul opus al râului Morava, pe teritoriul Ungariei . În 1546 aceste grupuri s-au asezat in Slovacia si vestul ungariei, dar și aici persecutia acestor comunitati, din cauza modului lor de viață, nu a  încetat. In localitatea slovaca Veľké Leváre (germana Gross-Schützen) încă exista o casa supraetajata,  construită în 1602, care a apartinut acestei comunitati. Casa foarte mare la mansarda pe ambele părți adapostea camerele de dormit iar la parter erau zonele comune : bucatarie , sala de mese , diverse ateliere, cresa si scoala pentru copii. Dupa exemplul primilor creștini ei au trăit în comunitati de proprietate. In astfel de case traiau intre 500-1000 de oameni, inntr-o disciplină strictă. Au practicat in jur de treizeci de tipuri de meserii, printre care erau:  țesători, postavari, pălărieri , cuțitari, agricultori ,  viticultori, medici , moașe , olari, etc. Indiferent de meseria practicata, toti o faceau  la un înalt nivel , în comparatie cu vecinii lor. Mesterii olari habani (huteriti), deja la sfârșitul secolului XVI, stăpâneau o tehnică inedită, unică, in aceasta parte a europei, denumita "ceramica din faianta", probabil datorita faptului ca un grup al mișcării anabaptiste o vreme a locuit in localitatea Faenza din Italia, de unde s-au refugiat  după 1577, iar printre ei s-au aflat si mesteri olari.

Când huteritii au trebuit să plece în 1621 din Moravia, grupurile de fugari au ajuns nu numai in vestul Ungariei și sudul Poloniei (Galitia) ci și în Transilvania.  In Transilvania, principele Gabriel Bethlen in 1621 a permis asezarea acestor habani/huteriti la Vintu de Jos, in apropiere de Alba Iulia. Soția prințului , Susanna Károlyi vizitand aceasta comunitate religioasa, a fost impresionata de sirguinta si viața creștină ale habanilor și a obtinut o serie de privilegii pentru aceștia. Drept urmare aceasta perioada este denumita perioada de inflorire al acestei comunitati crestine.Din cauza gospodariei casnice exemplare ale huteritilor, populația înconjurătoară vorbitoare de limbă germană, l-a denumit  după cuvântul german Haushaben ( "de ai casei " ) habani, care apoi s-a extins si a preluat denumirea de huteriti.  

Sistemul lor școlar german din 1568 este considerat unul dintre cele mai vechi. Caracteristic era ca se punea accent pe starea de sănătate a elevilor și școlile lor au fost  printre primele din Europa, în care s-au aplicat metode științifice pentru a preveni răspândirea bolilor infecțioase la copii. O alta caracteristica era ca în timpul scolii, deja copii erau instruti in diferite meserii, astfel se explică reputația lor in mai multe meserii, precum si fiabilitate și calitate produselor fabricate si serviciilor prestate. 

Una din activitatile de baza era agricultura, care pe linga producerea de alimente  necesare traiului zilnic, asigura si furnizarea de materii prime altor activități industriale : mori , fabrici de bere, pielarii, tesatorii, brutarii, croitorii, pantofarii, etc . Au fost de asemenea buni fierari, dulgheri, olari și constructori, insa era interzis orice activitate directa sau indirecta privitoare la fabricarea de arme și echipamente militare. Aveau oameni specializati  pentru comertul  cu materii prime și produse finite, mandatati sa tranzactioneze numai   produse bune si de calitate. Aveau reguli stabilite pentru toate meseriile practicate de catre ei, care erau complectate pe baza experientelor noi acumulate. Hainele țesute erau fine dar simple, fara decoratiuni. Cheltuielile erau acoperite din fonduri financiare comune, fiind cumpatati si economi, care a dus la cresterea bunastarii generatiilor viitoare, stârnind invidia populatiei indigene vecin cu ei, acestia folosind ca pretext punctul de vedere religios diferit pentru a se razbuna pe habani.
Este demn de remarcat faptul că în timpul migrației lor au fost întotdeauna capabili să reconstruiască comunitățile lor de succes din toate punctele de vedere. A ajuns întotdeauna într-un timp scurt din nou la bunastare. 

Astfel habanii au contribuit la înflorirea industriei  transilvaniene și prin ceramica specifica habană, cu o valoare artistică exceptională, au reprezentat un moment important in dezvoltarea olaritului din aceasta provincie romaneasca. La venirea lor in Transilvania, habanii produceau o faianta superioara, considerata de lux, fiind cumparata doar de printi, regi si inalti demnitari. In cele din urma, mestesugarii sasi si secui ajung sa adopte ''inovatiile'' habanilor, anume forma, motivele vegetale, geometrice si decorul tip brocat (preluat din articolul "Influentele artei habane in arta populara saseasca" http://www.divers.ro )

Potrivit acestui articol ("Influentele artei habane in arta populara saseasca" http://www.divers.ro ) in anul 1763, Maria Tereza decreta trecerea habanilor la catolicism, incercindu-se multiple forme de convingere ( promisiuni, privilegii,  intimidari, violenta, condamnari). In iarna anului 1764, calugarul iezuit Ioan Teofil Delpini a fost trimis la Vintu de Jos, unde a convertit cu interventia armatei o parte dintre habani, iar restul fiind expulzati in alte localitati transilvanene ( Medias, Sighisoara, Crit). Legislatia restrictiva, a determinat  fuga multora din Transilvania si stabilirea in Tara Romaneasca (Ploieşti, Bucureşti) si ulterior in Bucovina. In 1852, comunitatea habana stabilita in Wischenka, Bucovina, a fost devastata de un incendiu, stramutindu-se la Hutestahl, in Crimeea, unde au contribuit timp de doua decenii la dezvoltarea olaritului. In anul 1874, habanii parasesc Europa, stabilindu-se in America, Dakota de Sud.

Astazi din păcate habanii din SUA si Canada sunt fermieri şi nu mai produc minunata ceramică, fiind un mestesug uitat, vorbesc un dialect tirolez vechi. Comunitatile lor sunt conduse exclusiv de barbati, femeile avand doar indatoriri casnice. Nu utilizeaza  nici un fel de aparatura, fie ca e vorba de  radio, telefoane, televizor, iar liderul coloniei e  judecator, primar si preot. 

Frățiile Habanilor/Huteritilor  sunt condusi de 1-2 pastori si administratorul economic, fiind alesi de bărbații cu drept de vot și raman in functie, în mod normal, până la sfârșitul vieții lor, avand un consiliu de de consultanta  format din cinci barbati în vârstă si cu experienta. Administratorul economic coordoneaza munca in comunitate si conduce economia comunitatii, ajutat de un responsabil cu munca si de o guvernanta, el este singurul care gestioneaza banii si fondurile comunitatii si este responsabil pentru fiecare departament. Nimeni nu are proprietate personală . Oricine intră în comunitate, transfera obligatoriu toate bunurile catre comunitate  și nu poate recupera nimic dacă doreste să renunțe . Nu utilizeaza  nici un fel de aparatura, fie ca e vorba de  radio, telefoane, televizor, iar liderul coloniei e  judecator, primar si preot. Exclud orice interventie artificiala pentru limitarea nasterilor, avand o rata al natalitatii ridicata, un articol mai detailat in Libertatea.

Fraternitatile individuale sunt independente. Punerea în aplicare efectivă a unor decizii, cum ar fi dizolvarea frătiei sau creare a unei noi comunități tip frătie, necesita un vot unanim. În cazul în care o fratie este angajat într-un schimb de bunuri, servicii cu  o alta fratie, pentru echilibrarea balantei adesea este folosit banul. Dacă se oferă asistență financiară gratuita la o alta fratie,  acest efect va fi considerat un cadou. Economiile fraternitatilor individuale  servesc pentru sporirea comunitatii existente sau crearea unei noi comunitati.  Periodic reprezentanții fraternitatilor individuale participa impreuna la conferinte unde discuta despre preocupările comunității și problemele religioase .  

Istoria lumii are in comunitatea habana (huterita) un exemplu unic de comunitate creștin - comunista avand la baza familia, ce a continuat sa dainueasca si peste patru secole, indurand persecuțiile, supraviețuind in cele mai dificile situații,  sacrificand de multe ori viața și bogăția lor de dragul credinței. Această caracteristică de eroism este rara si specifica unui numar foarte redus de comunități religioase.

Astazi din păcate habanii din SUA si Canada sunt fermieri şi nu mai produc minunata ceramică, fiind un mestesug uitat, vorbesc un dialect tirolez vechi.

ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI - O CAPODOPERĂ (1938)

În anul 1938, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, un colectiv ștințific important format din cercetători și conducatori de instituții publice cu doctorate luate la Universității prestiogiase din Europa s-a editat Enciclopedia României. Lucrarea, o operă în fapt a văzut lumina tiparului având concursul și sprijinul Mareșalului Ion Antonescu  și a Regelui Carol al II-lea. Cu ocazia aparitiei Enciclopediei României din 1938, coordonată de către Dimitrie Gusti, Regele CAROL II a scris un cuvânt apreciativ cu un mesaj foarte interesant. ”Iată un vis care încolțește de generații în sufletul iubitorilor de țară.....

... Această enciclopedie, care a mai fost încercată de mulți în trecut, și cărora trebuie să le aducem prinosul nostru de laudă, este o operă solidă de la care se va putea pornii opera sistematică a ROMÂNIEI de mâiine.” 

Interesant este faptul că noii conducatori de stânga ai perioadei comuniste au confirmat mesajul regelui Carol II mai ales specialiștii din perioada în care România era condusă de Ceaușescu Nicolae, iar după 1989, in plin avânt neo-liberal, proiectele majore au fost abandonate. 
In acestă lucrare se vorbește despre importanța strategică a canalului Dunăre Siret, București Dunăre, aspecte pe care un rău intenționat ca ILIESCU si camarila voit le-au abandonat conform ordinelor de la MOscova (pardon îndrumărilor)

Cine își dorește să cunoască ROMÂNIA reală, merită să acceseze volumele ENCICLOPEDIEI. In Cluj o regăsim la Biblioteca Universitară la sala de lectură.

Medierea o afacere antreprenorială a unor privați sau un serviciu de utilitate publică

Nu m-am gândit să fac o analiză a activității de Mediere, dacă nu citeam Deciziile, aberante si aiuristice ale celor din Consiliul de Mediere.

Ce-i lipsește chelului? ~ TICHIE de mărgăritar! (se spune despre cineva care, neavând lucruri de primă necesitate, își dorește lucruri inutile). vezi DEXonline.ro

Instituția MEDIERII în ROMÂNIA este la ”terapie intensivă” și subzistă doar prin solidaritatea și voluntariatul celor care au devenit MEDIATORI. În acest timp s-a dezvoltat cu repeziciune un sistem alternativ de căpușare a activității prin taxe și proceduri care fortează mediatorii să platească (cursuri de formare continuă, adeziuni la diferite asociații, etc) mai mereu bani, fără să existe o piață de mediere care să aducă venituri (informările obligatorii sunt gratis). Simplu fapt ca faci cursul de fomare initiala te costa aproximativ 1.000 euro (+-10%).

Subscriu și eu opiniei domnului, CRISTIAN OCEANU, plasată în spațiul virtual al internetului despre Decizia Consiliului de Mediere care condiționează viza anuală de practică de acumularea unor puncte de pregatire profesionala continua. Aceste puncte, arbitrar stabilite se dau pentru participarea la diferite actiuni, conferinte, mese rotunde, intilniri organizate pe teme de mediere, la care, însă, pentru a participa trebuie sa plătești bani si nu puțini. Suprinzător este faptul că, forul suprem, Consiliul de Mediere, nu organizeaza conferințe anuale profesionale si dări de seamă ale activității, așa cum o fac celelalte categorii profesionale. Organizarea teritoriala nu face posibila afilierea profesionistului la structuri teritoriale ”oficiale” ale Consiliului de Mediere (vezi organizare BAROURI, CECCAR, ANEVAR, șa.) Mediatorului îi este impus să fie afiliat la orice ONG (asociații profesionale) care nu sunt ale structurii oficiale. Nevoia unei structuri oficiale este data de o mai bună comunicare in probleme administrative. 
Formarea proesională continua este obligatorie și pe bani mulți. Sunt de acord că trebuie realizată formarea profesională continuă, dar pentru a sta sala de conferințe cateva ore este cam mult să dai 800 lei. Nu văd cum se poate perfecționa un Mediator care trebuie să fie o persoană elaborată, neutră, a-partinică într-un domeniu anume când nu există un program ”centralizat” aprobbat de Consiliul de Mediere cu temele ce trebuie atinse. temele sunt haotice si sunt la inițiativa formatorilor.  Dar acest subiect  poate face parte dintr- dezbatere.

Cristian OCEANU, afirmă pe bună dreptate: ”Buna ziua,Ma asteptam si la o asemenea masura!

De ce? Simplu, medierea merge perfect! Si formatorii someaza.......(a se citi cu ghilimelele de rigoare).TRIST dar adevarat...medierea este inca un vis mult prea indepartat .....

Daca mediatorul trebuie sa munceasca GRATIS facand acele informari pentru care nu poate percepe onorariu....de ce este nevoie de formare continua?

Daca mediatorul munceste gratis si elibereaza certificate / procese verbale GRATIS.... de ce nu se acorda puncte profesionale GRATIS?????

Revin ..... de ce formare continua?Suntem prea multi mediatori activi....prea putine cauze de solutionat.......

Dar nu inteleg de ce amenintare intr-o profesie care trebuie sa solutioneze amiabil conflictele.........

"daca nu esti cuminte....te pedepsesc! "

Cu alte cuvinte daca nu faci puncte (daca nu dai bani din nou la formatori) nu mai profesezi!

Ce tare! Am investit pana acum in aceasta profesie aproximativ 1500 de euro in 2010....am recuperat pana acum 200 de euro in aproximativ 4 ani!

Este adevarat ca imi trebuie formare continua!?!Fiecare conferinta sau curs nu este mai ieftin de 100 euro! Deci sa tot lucrezi...... in pierdere...nu-i asa!Pai sa tot dam bani si la stat...taxe la fisc si CAS...CASS si tot asa....Sunt profund dezamagit!!!Cristian OCEANU”

Ce putem înțelege de la viitorul Medierii când pentru 12 puncte profesionale (sunt necesare 40,60,80 puncte profesionale adica 40 puncte anual) eu primesc o ofertă pentru un curs care costă!!!, citez: ”Taxa de participare : 800 lei (include costurile de organizare si desfasurare a cursului, suportul de curs, coffee break, certificat de participare). ” 
sau, altă OFERTĂ
- Taxa de participare este de 70 EURO (plus TVA)/persoană, în care sunt incluse: permis de participare la eveniment, materiale  informative, catering. Se acorda 3 puncte profesionale.

Daca sunt 20 mediatori minim, cat castiga un  lector?

In acest ritm ca să onorezi ”obligația” aberantă de a constitui 40, 60, 80 puncte profeionale, adica 40 puncte anual cheltui 2.800 lei anual plus taxa de mentinere si autorizare anuala, într-o activitate in care nu ai voie să îți etalezi cunoștițele profesionale in caz pentru simplu motiv că medierea este a CONFLICTULUI și nu a LITIGIULUI (MEDIATORUL NU EGAL EXPERT SAU JUDECATOR). 

.... CURAT MURDAR nene Iancule

Ținutul NĂSĂUDULUI în anul 1924, terra Samusiertsis sau GRĂNICERII

Foto: ocazii.ro

 Am tot auzit despre ținutul grănicerilor din Bistrița Năsăud. Comunitatea de acolo a construit un camis pentru copii lor ce urmau studii la CLUJ si Budapesta, câte un imobil cu destinația de ”cămin studențesc”. În Cluj Napoca, sediul Facultății de Drept din cadrul Univ. Babeș Bolyai a fost căminul contruit de graniceri pentru odraslele lor. Am reușit să aflu o scriere despre această zonă de români, adevărați, încercați și buni gospodari, text pe care-l redau spre citire celor care sunt interesați de istoria locurilor natale sau a pământurilor românești.  Citim în Publicația ARHIVA SOMEŞANĂ - REVISTĂ ISTORICĂ-CULTURALĂ, editată la 1924, în Năsăud, Liceul Gheorghe Coșbuc (manuscris aflat la Biblioteca Centrală Universitară CLUJ NAPOCA), o monografie extrem de exactă a NASAUDULUI.

REDĂM ARGUMENTELE EDITORILOR, DIN ANUL 1924: ”Cu toate că în noianul de reviste, ce apar şi dispar încontinuu, va părea riscat gândul de a scoate o nouă revistă, totuş un grup de intelectuali din Năsăud ne-am luat îndrăsneala să înfiinţăm această: „Arhivă someşană", întemeiaţi pe o necesitate adânc simţită a unui astfel de organ de publicitate în acest colţ îndepărtat al neamului românesc.

Nu ambiţii personale, nici dorul de a ne vedea tipărit numele, au fost motorul principal al editării revistei noastre, ci dorinţa de a face cunoscut acest ţinut de graniţă, care are un trecut istoric şi cultural atât de frumos, ale cărui şcoli au luptat alături de celelalte şcoli confesionale române pentru păstrarea celei mai scumpe comori a noastre: legea şi limba românească, dând Vechiului Regat atâtea figuri ilustre; şi pe unde s'a făcut legătura cu Maramureşul şi Bucovina,

Câţi dintre Români sunt cari cunosc „de visu" acest ţinut sau cari au cetit faptele petrecute în această: „terra Samusiertsis" ? Câţi ştiu despre lupta înverşunată, ce s'a dat cu stăpânirea ungurească pentru menţinerea şcolilor create din sudoarea grănicerilor morţi pe câmpiile Europei? Să nu se pară anahronică această întrebare, căci am avut trista experienţă, ca personagii de înaltă poziţie socială să ne întrebe, dacă la Năsâud este liceu românesc.

Vom publica în această revistă articole de tot felul: istorice, culturale, sociale, economice, lingvistice, cu un cuvânt articole, cari îmbrăţişează trecutul şi viaţa actuală a ţinutului nostru. Nu vrem să facem regionalism excluzivist, căci vor fi binevenite şi articole din alte părţi, dar un fel de patriotism local vom avea. Nu avem pretenţii mari, dorim numai să contribuim şi noi cu modestele puteri la complectarea edificiului istoric al României întregite.

Revista nu este legată de timp. Va apărea la intervale, când mijloacele materiale şi munca intelectuală apuţinilor grupaţi în jurul ei îi vor face cu putinţă apariţia. Meritul principal, că poate să apară şi în felul acesta, îl are corporaţiunea, care subt numirea de Comisiunea

de opt administrează pădurile grănicereşti năsăudene.

Membrii acestei comisiuni au fost, până în toamna anului 1923, următorii: Dr. Teofil Tanco, Alexandru Halită, Pamfil Grapini, Ioan Dologa, han Pop, Ştefan Buzilă, Ioan Mihailaşiu, Elizeu Dan, Dr. Dionizie Login şi Macedon Linul. La finele anului 1923 au intrat în locul a trei membrii vechi următorii membrii noi: Dr. Leon Scridon, Onisim Sas şi leofil Uşeriu. Şedinţele sunt prezidate de subprefectul judeţan, care până în 1923 a fost Dr. Ioan Giurgiu, iar de atunci încoace este Dr. Alexandru Pălăgeşiu. Secretarul şedinţelor este Grigore Onoaie. La şedinţe asistă şi îşi dau valorosul concurs prefectul judeţului Solojnon Halită, ca reprezentant al guvernului şi Ioan Aleman, şeful regiunii silvice.

Prezentăm revista cu dragă inimă, punând în ea ce avem mai bun, dar acelaş suflet îl aşteptăm şi dela celce o va lua în mână. Dorim critică binevoitoare şi nu dărâmâtoare de gânduri bune şi muncă cinstită. Direcţia revistei.”

VIRGIL ȘOTROPA, apreciază ”ȚINUTUL NASAUDULUI” în următorul articol preluat din revistă:

”Ţinutul nord-estic al Ardealului cu comunele sale româneşti aşezate in partea de sus a Văiei Şomeşului-Mare, încă în timpurile cele mai vechi de cari avem ştire, a format un corp distinct, când autonom, când apanaj ori feud şi când parte integrantă a vr'unui judeţ

învecinat. In cele dintâi documente istorice el poartă numirea: Districtus Rodnensis, ori Vallis Rodnensis, amintite fiind cu numele următoarele comune: la 1241 Rodna ; la 1263 Năsăudul; la 1440, pe jângă cele două anterioare, Maieru, Sângeorz, Feldru, Rebra, Rebrişoara, Telciu, Salva, Zagra şi Mocod.

După 1475, când regele maghiar Mateiu anexează (încorporează) Valea Someşului la oraşul Bistriţa, ţinutul nostru în documentele şi actele orăşeneşti, pe lângă numirile de mai sus, poartă şi numele: Vallis Valahalis, fiind amintite în 1547 în diferite catastife, mai ales de dare, afară de cele înşirate până acum, şi comunele; Mititei, Hordou, Bichigiu şi Runc.

In 1506 oraşul Bistriţa cumpără dela conţii Bethleneşti satele iobage Bârgăul de sus şi de jos, cari şi după 1552, când ele iarăşi trec în proprietatea familiei Bethlen, în catastifele

de dare ale oraşului sunt înşirate între comunele româneşti dela care oraşul Bistriţa încasează dările regeşti.

In 1548 de prima dată se face amintire despre comuna Poieni, şi în 1552 despre Ilva (mică); iar în 1603 sunt amintite şi comunele Găureni, Suplaiu, Vărarea şi Leşu din valea Someşului.

Deacum înainte, dar mai ales dupăce în grupul comunelor româneşti întră: în 1603 Nuşfalăul, şi în 1652 Sântioana, ambele din Valea Şieului, toate aceste 25 sate româneşti sunt indicate în actele orăşeneşti şi guverniale ca aparţinătoare districtului românesc numit oficial: Pertinentia valahalis, ori Depertinentia valahica, ori Distridus valahicus, spre deosebire de „Districtus saxonicus" format de satele săseşti din jurul Bistriţii.

Starea aceasta rămâne neschimbată până în 1763 când, înfiinţându-se graniţa militară, s'au desfăcut de Bistriţa şi s'au militarizat toate 21 comunele din Valea Rodnei, şi cele

2 din Valea Şieului. La acestea în 1764 s'au mai adaus 5 nouă comune din Valea Şieului anume: Monor, Gledin, Şieuţ, Budacul român, Ragla, şi 2 din Valea Mureşului: Morăreni şi Ruşii-Munţi; iar la 1784 răscumpărate deîa familia conţilor Bethlen, s'au militarizat şi cele două Bârgaue.

Aceste 32 comune cu timpul s'au înmulţit la 44 prin faptul că regimul militar a format din cele 2 Bârgaue alte 8 comune: Borgo-Rus, Borgo-Joseni, Borgo-Mijlocentf , Borgo-Suseni, Borgo-Prund, Borgo-Bistriţa, Borgo-Tiha şi Borgo-Murăşeni; apoi a înfiinţat următoarele 6 comune nouă: Rodna nouă (Şanţ), Ilva-Mare, Măgura, Sâniosif

(Poiana), Parva (Lunca vinului) şi Romuli (Strâmba).

Astfel Districtul militar grăniceresc al Năsăudului consta din 44 comune cari, deşi din punct de vedere geografic nu erau lângăolaltă situate, steteau însă sub o administraţie militară unitară, care le chivernisia şi averile constatatoare mai ales din păduri şi păşuni de munte. Erau strâns legate aceste comune nu numai prin jurământul militar şi în  consecinţă prin drepturile şi libertăţile câştigate, ci şi prin interesele comune culturale,

şcolare şi chiar şi bisericeşti.

Când la desfiinţarea graniţei în 1851 satele noastre grănicereşti într'un elan nobil şi-au destinat, bunurile mobile şi chiar o parte din cele imobile pentru crearea de fonduri şcolare şi de burse; prin aceasta au dovedit un admirabil spirit de jertfă şi o indisolubilă comunitate de idei şi năzuinţe culturale naţionale. Faptul acesta, precum şi împrejurarea că averile lor în păduri şi azi sunt administrate în mod cumulativ, fac ca, — deşi situate

răsleţ şi unele dintre ele aparţinând atât în trecut cât chiar şi azi diverselor formaţii administrative (judeţe, plăşi) — comunele noastre grănicereşti perpetuu să reprezinte

vechiul şi istoricul District al Nâsăudului.

E de notat, că la periferia districtului spre Bucovina mai există două comune : Cârlibaba (Ludwigsdorf) creată de colonişti minieri, şi Coşna ruptă în 1769 din Moldova

şi încorporată la districtul -nostru. Aceste două sate, deşi au întreţinut în toate timpurile anumite legături cu comunele districtului năsăudean, nefiind ele militarizate, nu

sunt cuprinse în şirul comunelor grănicereşti.

După aceste cuvinte introductive, să vedem cum nise prezintă astăzi în trăsuri generale ţinutul care formează obiectul acestei mici schiţe.

 

Teritoriul pe care se întinde Districtul Năsăudului este situat în Nord-Estul Ardealului între 22°—23°10' Paris (42°—43°10'Ferro) longitudine estică şi între 46° 52'—47° 38' latitudine nordică, având o extensiune totală de circa 3.200 Km.o şi un caracter pronunţat muntos.

Partea nordică şi estică, învecinată cu Maramureşul, Bucovina şi Moldova, este acoperită de un lanţ de munţi înalţi aparţinători Carpaţilor, din care lanţ se ramifică o întreagă reţea de munţi mai mici şi dealuri, cu văi în mare parte strâmte şi adânci, prin cari curg o mulţime de râuri, vâlcele şi părae.

Acest întreg complex muntos se împarte în două grupuri: în Munţii Rodnei şi Munţii Bârgăului. Grupul prim se extinde dela muntele Ţibleş spre Est până la pasul Bârgăului, iar al doilea dela acest pas până la Drăgoiasa. Intre piscurile mai însemnate ale primului grup (munţii Rodnei) sunt: Ţibleşul 1842, Obârşia Rebrii 2056, Bârla 1628, Repedea 2077, Craia 1660, Bătrâna 1754, Rabla 1902, Mihăiasa 1801, Galaţul 2057, Gergeleul

2160, Vârful Laptelui 1930, Saca 1704 (cu o peşteră de stalactite şi stalagmite), Corongişul 1994, Vârful Omului 2135, Cişa 2061, Vârful Roşu 2225, Ineuţul 2116, Tomnatecul 1937, Găgile 1851, Vârful Stânişorii 1700, Beneşul 1587, Cucureasa 1392, Perşa 1414, Miroslava 1606, Heniul 1612 şi Vârful 'Ineului 2280 care dominează întreg grupul. In două puncte strătae drumuri acest lanţ de munţi, şi adecă unul duce din Valea Rodnei peste Şetref 877 în Maramureş, iar altul peste Rotunda 1257 în Bucovina.

Grupul al doilea (munţii Bârgăului) este format din ramificări ai munţilor Călimani, dominaţi de Pietrosul 2102. Alte piscuri sunt: Temeul 1863, Cerbucul 2048.

Izvorul Căliman 2033, Mărişelul 1886, Bistricioara 49mJ, Buba 1562, Dălbidanul 1699 şi Struniorul 1994. Peste Măgura Calului 1227 şi Poiana Stampi 952 duce pasul

Bârgâului în Bucovina.

Caracterele geologice se pot rezuma în următoarele: în regiunile muntoase roce cristaline, după cari urmează sedimente terţiare mai vechi şi mai nouă (gresii, paleogene şi neogene, conglomerate, calcar ş. a.). Se mai adaugă tereriuri eruptive, terţiare. Dealungul văilor se pot urmări terase precum şi sedimente diluviale şi aluviale.

Apele curgătoare principale sunt: Bistriţa aurie, în parte râu limitrof dintre Ardeal şi

Bucovina, cu afluenţii: Valea Lala, Rusaia şi Diaca, Coşna şi Teşna.

Someşul mare, rezultă din confluenţa râuleţelor Someşelul şi Măriile; parcurge Valea Rodnei primind afluenţii: Cubăşelul, Izvorul minelor, Anieşul, Cormaia, Ilva, Feldrişelul, Rebra, Valea Luşcii, Sălăuţa şi Ţibleşelul.

Bistriţa, curge prin Valea Bârgăului.

Şieul, parcurge Valea Şieului şi unită cu Bistriţa se varsă în Someş.

Mureşul, trece pe lângă comunele grănicere Morăreni şi Ruşii-Munţi.

Raporturile climatice sunt normale, putem zice chiar favorabile. Frig sub 20» şi căldură peste 30° arareori este. Pădurile extinse înfluinţează în mod binefăcător temperatura, aşa că ţinutul nostru e scutit de prea mari contraste. De secetă nu se prea plâng oamenii şi mai dăunătoare pentru economie sunt câteodată ploile îndelungate.

Toamna de regulă este moderată şi plăcută.

Vânturi violente arareori suflă prin văile noastre; cele dinspre Apus aduc de regulă timp ploios, iar vânturile dinspre Răsărit, timp frumos.

Vegetaţia din ţinutul nostru muntos este foarte varie şi se desvoltă treptat din văi spre înălţimi, între lunile Martie şi Maiu. In zona alpină, pe vârful şi spatele munţilor aflăm în Iunie un covor verde de felurite ierburi de păşune, apoi jnepeni, afini şi alte tufe şi arbori pitici.

In zona pădurilor, pe coastele munţilor şi dealurilor creşte bradul şi molidul, urmează mai jos fagul şi stejarul, iar printr'âceştia cresc amestecat mesteceni, frasini, paltini, tei, carpini, plopi, arini şi numeroşi arbuşti.

Regnul animal este reprezentat prin multe specii, aşa prin munţi şi prin codri aflăm capre negre, cerbi, urşi, lupi, râşi, porci sălbatici, vulpi, căprioare, iepuri.

In munţii Bârgăului, precum se spune, până către finele sec. 18 trăiau şi bouri. Dintre păsări amintim: vulturi, cocoşi de munte, corbi, prepeliţe, potârnichi şi celelalte specii îndatinate, mai rar cocostârci, gâşte şi raţe sălbatice.

Prin locuri stâncoase trăiesc şi viperi, iar în ape aflăm păstrăvi, lipeni, mrene.

Situaţia celor 44 comune grănicereşti este următoarea:

1. In Valea Someşului (Valea Rodnei):

a) In valea principală: Rodna nouă (Şanţ), Rodna (veche), Maieru, Sângiorz, Ilva (mică), Feldru, Nepos (Vărarea), Rebrişoara, Năsăud, Salva, Mititei şi Mocod.

b) In valea laterală Ilva: Ilva-Uare, Măgura, Sâniosif (Poiana) şi Leşu.

c) In valea laterală Rebra: Parva (Lunca Vinului) şi Rebra (mare).

d) In valea laterală Sălăuţa: Romuli (Strimba) Telciu, Bichigiu şi Hordou.

c) In valea laterală Ţibleşel: Suplaiu, Runc, Poieni, Găureni şi Zagra.

2. In Valea Bârgăului: Borgo-Murăşeni, Borgo-Tiha, Borgo-Bistriţa, Borgo-Prund, Borgo-Suseni, Borgo- Mijloceni, Borgo-Joseni şi Borgo-Rus.

3. In Valea Şieului: Budacul-român, Ragla, Gledin, Monor, Şieuţ, Sântioana şi Nuşfalău.

4. In Valea Mureşului: Morăreni şi Ruşii-Munţi.

Populaţia acestui colţ de ţară este curat românească,şi numai ici-colea aflăm şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi: negustori, meseriaşi, dregători şi colonişti.

Cu escepţia majorităţii locuitorilor din Valea Bârgăului, cari sunt ortodoxi şi aparţin protopopiatului Bistriţii, ceilalţi Români toţi sunt uniţi aparţinând Vicariatului

Rodnei (cu sediul în Năsăud) şi protopopiatului Budacului.

Privitor la administraţia politică, ţinutul năsăudean a trecut în cursul timpurilor prin multe faze; azi, cu excepţia satelor Morăreni şi Ruşii-Munţi din judeţul Mureş- Turda, toate celelalte comune grănicereşti aparţin judeţului Bistriţa-Năsăud.

Scoale au început a-se înfiinţa în ţinutul nostru încă pe la finea sec. XVIII; azi fiecare comună îşi are şcoala sa primară. Apoi sunt scoale de meserii în Năsăud, Sângeorz şi Borgoprund, iar în Năsăud mai sunt: şcoală normală pentru învăţători, şcoală secundară de fete cu patru clase şi liceul de băieţi „Gheorghe Coşbuc".

Grănicerii noştri vorbesc o românească ce se apropie mult de limba Moldovenilor; au statură mijlocie, faţă regulată, sunt inteligenţi şi iubitori de cânt şi poezie.

Intre femei sunt tipuri de o rară frumuseţă.

Portul atât «cel bărbătesc cât şi cel femeiesc corespunde raporturilor climatice; este frumos şi încâ nu e corupt prin import străin, ci e gătit aproape exclusiv din productele industriei de casă.

Ramurile principale ale ocupaţiunii economice a poporaţiei sunt creşterea vitelor şi agricultura.

Fânaţele şi păşunile admirabile, 'mai ales pe munţii comunelor grănicereşti, promovează foarte mult prăsirea vitelor cornute şi a oilor, a cailor şi porcilor.

Prin văi aflăm ogoare plantate cu deosebire cu porumb (cucuruz), dar şi cu orz, ovăz, săcară şi chiar şi cu grâu. Dintre plantele textile se cultivă: cânepa şi inul.

In multe locuri aflăm fasole, mazere, cartofi şi prin grădini tot felul de legume. Cultura pomilor încă începe a-se lăţi.

Pădurile întinse pe coastele munţilor şi dealurilor ofer un frumos izvor de venite pentru grăniceri; durere însă că până acum exploatările mai mari s'au făcut, cu consimţământul guvernelor străine, tot de străini, în dauna proprietarilor.

In minele dela Rodna, unde în timpurile mai de mult se scotea aur, argint şi aramă, azi se lucră numai pirită. Tot pirită se scoate şi din minele de pe Anieş^

Unele comune au sare şi fântâni de apă sărată (saramură).

E de remarcat, că în ţinutul nustru sunt multe izvoare de ape minerale aşa Ia Şanţ, Rodna, Valea Vinului, Sângeorz, Parva, Coşna şi pe munţi la Zimbroaia, Valea Colibiţii, Diaca şi Dealu-Lat. Pentru scopuri de cură sunt făcute instalaţiuni de băi la Valea Vinului,

dar mai ales în Sângeorz, unde băile de ape acidulate au fost încă dedemult foarte cercetate de bolnavi, iar de acum promit să se ridice la stabilimente de primul rang, începând totodată să ia şi exportul de apă un avânt frumos. Asemenea este mult promiţătoare gustuoasa apă minerală din Parva.

La Colibiţa, în munţii Bârgăului începe a-se desvolta o excelentă staţiune climaterică.

Privitor la industrie e de notat că pe teritoriul districtului se află următoarele fabrici şi uzine: pe Mării lângă Şanţ, la Ilva, Fiad, Romuli şi Borgo-Bistriţa ferestrae în legătură cu linii ferate forestiere; în Năsăud fabrică de spirt şi bere, fabrică de cărămizi; în Borgo-Prund fabrică

de hârtie şi moară artificială de făină. Mori de apă sunt aproape în fiecare sat. Cu industria textilă şi a materialelor de construcţii, cu tăbăcărie, dulgherie, rotărie, fierărie ş. a. se ocupă în mod mai primitiv locuitorii ţinutului nostru. Aflăm piue, vâltori, scărmânătoare de lână, boiangerii în mai multe comune grănicere, apoi ferestraie mai mici pe cursul de sus al Someşului şi afluenţilor săi; varniţe în Rodna; olarii în Bârgău; cărămidarii mai simple în unele locuri; cariere la Mocod; şi ici-colea diferite alte instalaţii mai mici.

Căile de comunicaţie atât între comunele grănicere cât şi spre Maramureş, Bucovina, Valea Mureşului şi pe Someş în jos sunt, deşi în număr restrins- şi unele cam primitive, în general corespunzătoare. Linie ferată avem dela Beclean la Rodna şi alt ram la Bârgău, de unde

un tren cu motor de benzină duce în Bucovina.